şi... te-ai căcat?

Să trecem la lucruri serioase. Aseara eram într-un soi de cârciuma ce se dorea foarte urbană-alternativa-altceva. Adica în Acolo. Genul de loc unde vor să pună muzică dubioasă, dar vin mulţi oameni care de fapt nu ascultă muzica aia dubioasă. Şi mă gândeam cât de mişto ar fi să se cace cineva in mijlocul locului. Chiar acolo, între fetele de 17 ani (:x). Ar fi făcut peisagiul complect. Şi imaginându-mi eu un om defecând un mare hârleţ, pe ritmuri de muzica foarte agresivă, mi-am amintit unul din cele mai bizare vise pe care le-am avut vreodata.

Visul mergea cam aşea: se făcea ca lumea era într-un mare, mare pericol. Urma să aiba loc o calamitate. Tot pământul era periclitat. Nu mai ştiu exact ce se întâmpla, dar era ceva gen o invazie extraterestră sau o pandemie cruntă ce ar fi putut stârpi viaţa de pe faţa pământului. Pentru posteritate, să zicem ca avea să înceapă un război nuclear mondial, care ar fi lăsat lumea în pustietate, un mare deşert, iar supravieţuitorii ar trăi în societăţi foarte disfuncţionale si ar cutreiera deşertul în speranţa apei sau a merindelor. Cât se poate de distopic. The Waste Land, fă cunoştinţă cu tovarăşul meu, Fallout. Dar asta nu se întâmplase încă, lumea mai avea o şansă. O ultimă rază de speranţă pentru salvarea omenirii. O singură soluţie. Iar acea soluţie era ca eu să mă cac. Căcarea mea ar fi salvat toata lumea, aşa cum o cunoaştem noi. Mântuirea lumii se afla in şanţul meu intrafesier. Izbăvirea lumii avea să iasă prin bucile mele. Oricât de dramatic ar suna, eu trebuia să mă cac pentru omenire. Un căcat pentru lume. Oamenii erau pe culmile disperării. Haosul începuse să pună stăpânire pe societate iar frica se sedimentase periculos in minţile tuturor. Oamenii ieşeau pe străzi. Şi toţi se rugau de mine să mă cac. Era singura lor şansă. Mulţi oameni. Milioane şi milioane de suflete, strigând:
„Te rugăm, Mihai, cacă-te! Te rugăm!“
„Cacă-te Mihai, salvează-ne!“
„Hai, Mihai, împinge!“
„Dă-i drumul, Mihai, cacă-l!“
Toată lumea, fără discriminare, scandând în cor: „CA-CĂ-TE! CA-CĂ-TE!“
Pancarde imense cu hăndei, statui cu căcaţi de proporţii epice erau noile articole de ordine ale omenirii. Şi totul depindea de mine.

Nu mai ştiu cum s-a terminat acel vis sau daca a avut vreun final. Nu stiu daca am defecat. Dacă mi-a venit sau nu. Dar ştiind alternativa, acea lume post-apocaliptică, distopică, disfuncţională, defectă, vitregă... Cred că m-aş fi ţinut.



P.S. eram dator cu niste explicaţii: nu am avut telefon pentru că mi-a fost furat din tren, întorcându-mă din Iaşi. În Iaşi am mâncat un şalău. Apoi, printr-un concurs destul de tragic de circumstanţe, în aceeaşi zi mi s-a stricat laptopul. Şi fără laptop şi telefon, distracţia e mai zgârcită. Aşa că am stat câteva zile fără mijloace de comunicare cu exteriorul apartamentului. Şi am început sa ma uit la Tânăr şi neliniştit, La bloc şi la serialul ăla cu poliţişti, cu Gyuri Pascu. Şi bineînţeles, la OTV. Până am reuşit într-un final să îmi înlocuiesc hardul la laptop (total pain in the ass să desfaci şi să scoţi măruntaiele unui Sony Vaio, nu recomand nimănuia).