unii oameni ştie că...

Sunt şi zile dintr-astea… Când ai siguranţa că lumea pe care o ştiai atât de bine o să dispară brusc. E ca și cum un copil s-ar apuca să şteargă cu guma strada din faţa blocului şi în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, şterge chioşcul de la care îţi iei dimineaţa ţigările și în locul lui e nimic. Pe urmă şterge liftul şi scările şi ai senzaţia că nimicul ăsta care începe să te înconjoare te sufocă. Te gândeşti că aşa s-ar simţi un cosmonaut dacă ar ieşi brusc în afara capsulei în care stă, numai că gândul ăsta nu e cine ştie ce gând pentru că şi acolo există ceva, o particulă la nushcâţi kilometri cubi, pe când în jurul tău începe să nu mai fie nimic. Mai rău e când guma aia începe să şteargă pereţii și dincolo de ei tot nimic nu e, iar când priveşti în jos, tot nimic în locul podelei. Tavanul e încă la locul lui şi te gândeşti cu bucurie că dincolo de el o fi măcar vecinul pe care l-ai detestat că te-a inundat o viaţă întreagă. Aproape că îţi doreşti să reapară guma aia să poţi verifica dacă e aşa, dar uite că nu mai reapare nimic, ca şi cum guma s-a apucat să se şteargă pe sine.

(C)