De câteva zile, după ce au început a fi din nou mediatizaţi ortacii (şi sunt sigur ca e doar începutul!), mă frământă o idee. Acum două zile, stăteam liniştit în baraca mea şi mă uitam pe OTV. Ajungem imediat şi la motivul pentru care mă uitam pe OTV. Ideea e că mă uitam pe OTV. OTV OTV OTV DAN DIACONESCU OTV OTV OTV OTV OTV MIRON COZMA OTV DAN DIACONESCU DAN DIACONESCU OTV OTV OTV DAN DIACONESCU OTV. Hopa? Hopa! Miron Cozma! El este! Luceafărul Huilei. Mesia din Petroşani. Propovăduitorul dreptăţii sociale. Incontestabilul lider al minerimii româneşti. Cel-ce-cârmuieşte-ortacii. Cel ce a facut o freză penibilă sa pară mai puţin penibilă. Cel care l-a salvat pe săracul Petre (Neulander) Roman de furia si aspra mustrare ce vroiau a i-o aplica nesătulele doamne şi domnişoare de la Apaca. Ei, comédie, la ce le-ar fi trebuit dânselor Kent sau valută? Ce să facă cu ele? În fine, este el, Miron Cozma. În direct, senzaţional, pe OTV.
În direct din casa dumnealui din Voluntari. De ce în Voluntari? Pentru că regele ortac are interdicţie să intre în Bucureşti şi în Petroşani. În Bucureşti înţeleg de ce, la cât e de înfundat traficul, ar fi durat prea mult să ajunga taman la Universitate atâta amar de autobuze si camioane. Ce să mai zic de întoarcere, unde nici Nea Nelu nu i-ar mai salva pe sărmanii păstrători ai ordinii de injuriile corporatiştilor supăraţi la volan. În fine, să zicem că pe fondul antecedentelor din capitală, domnul Cozma ar cam fi persona non grata. Dar în Petroşani ce or fi avut cu el? Nu pot decât să concluzionez că Miron Cozma deţine o cantitate impresionantă de Şarmul lui Dan Chişu (poate chiar mai mult decât însuşi Dan Chişu; oul sau găina?) şi poate, în pofida vremurilor post-apocaliptice în care trăim, să unească minerii Văii, să le augmenteze simţul civic şi să îi urneasca spre vreun guvern, ceva, cu scopuri posibil năstruşnice. Deci omul după ce a ieşit din cruntul regim de detenţie la care a fost osândit, şi-a continuat osânda şi în aşa-zisa libertate, fiind izolat atât de aspiraţiile sale politice la nivel central, cât şi de fraţii si camarazii săi de breaslă. Deci era în direct din reşedinţa dumnealui din Voluntari.
În conversaţia sa cu Dan Diaconescu, indignat fiind de condiţiile de muncă în minele din ziua de azi, amintea cu durere în glas despre cum era pe vremea când îşi purta cu mândrie si merit coroana de Luceafăr al Huilei. Şi aici sunt cu totul de acord cu el. Trebuie, într-adevăr, să fi fost un om atât autoritar, cât şi iubit şi şarmant, pentru a urni, dar şi a struni, o asemenea masă de blajine suflete purtătoare de căşti şi bâte. O masă atât de mare de colegi ortaci. Numărând peste zece mii. O veritabilă armată. Hopa? Hopa! Ce? O Armată? Da, o adevarată armată. Mai compententă decât Armata Română, după cum, din păcate, s-a dovedit. Să lăsăm deoparte, momentan, scopul în care a fost urnită această mare de mineri. Ea a fost urnită. Şi controlată. Şi mi se pare incredibil. Undeva între zece si douăsprezece mii de mineri, plecând la drum, la revoltă, la menţinere a păcii, la restaurare a ordinii, cum i-om zice, toţi la ordinul Luceafărului.
Acum ajungem la dilema mea. Premisa am stabilit-o: avem între zece si douăsprezece mii de mineri, cu un spirit de apartenenţa şi de echipă deosebit de dezvoltat şi cu un simţ civic foarte aprins, cizelat. De asemenea, ei sunt antrenaţi intensiv in tactici de gherilă şi război urban (=scandaluri) şi sunt aprigi la mânie. Foarte beligeranţi. Dar mai presus de toate, simpla lor prezenţă înmărmureşte chiar pe cel mai dârz dintre indivizi şi pe cel mai puternic dintre spirite. Şi această entitate răspunde la ordinul unui singur om (să nu ne gândim, măcar deocamdată, că şi acest om ar răspunde în faţa unui alt om). Ei merg, bat, dau jos guverne si plantează flori la comanda Luceafărului.
Şi problema: daca aceasta armată, să îi zicem, după ce (sau chiar înainte) a venit pe minunatele plaiuri intercontinentalo-dâmboviţene şi şi-a adus incomensurabila contribuţie la dezvoltarea statului democratic român, în loc să se intoarcă pe tărâmurile minereşti ale Văii Jiului, pleca altundeva. Cum ar fi in Bulgaria (ce, am uitat noi de Cadrilater?!). Sau în Ungaria (să vadă şi ei, ai naibii!). Sau în Basarabia (pamânt românesc?). Deşi, Chişinăul cred ca e destul de călit prin focul armatelor prin urbe. Dar totuşi, oare cum ar fi arătat ca douăsprezece mii de mineri furioşi (nu contează pe cine) ar trece cu îndârjire peste graniţă (nu contează de ce) spre un oraş străin (nu contează care).
Douăsprezece mii de ortaci răzbunători, mărşăluind neînfricaţi pentru a cuceri un oraş de peste hotare. Poate chiar o ţară. Uau.
Şi n-am apucat să zic de ce mă uitam pe OTV...
